Un submarin prin apele întunecate ale timpului

Răscumpărând orele de tăcere

Timpul ne alunecă printre degete în tăcere. Nu în momente mărețe, dramatice, ci în cele mai liniștite: câteva derulări pe telefoane, câteva „o fac mai târziu”, câteva distrageri inofensive care, fără să ne cerem permisiunea, ne transformă treptat identitatea.

Ca să fiu sincer, cel mai mare pericol cu care se confruntă majoritatea credincioșilor nu este rebeliunea deschisă.

E o derivă lentă.

O derivă calmă.

Cele care fură zece minute ici, o după-amiază colo, până când zilele ți se par mai rare ca înainte... și sufletul ți se pare și el mai fragil.

Când timpul părea nesfârșit

Când eram copil, nu mă gândeam prea mult la timp. Aveam atât de mult timp încât practic înotam în el. Dimineți lungi lângă iazul de pescuit, privind cum ceața se risipește din apă ca o perdea care dezvăluie ziua. Aerul mirosea a noroi și a vară, iar singurul lucru de care mă îngrijora era dacă peștii vor mușca.

După-amiezile păreau nesfârșite. Rătăcea prin pădure cu un baston, imaginându-și că urmărește urmele de căprioare sau căută cărări ascunse. Fiecare sunet mic avea o semnificație. Foșnetul frunzelor. Trosnetul unei crenguțe. Cântecul unei păsări în adâncul unui copac. Putea merge ore întregi, nu pentru că se grăbea să ajungă undeva, ci pur și simplu pentru că lumea i se părea vastă și avea tot timpul din lume să o exploreze.

Pe atunci, timpul nu era prețios; era pur și simplu din abundență. La fel de comun ca soarele. La fel de obișnuit ca pământul. Nu m-am gândit niciodată să-l irosesc. Nu mi-am imaginat niciodată că va veni ziua în care voi privi înapoi la acele ore lente cu nostalgie. Copilăria îți dă iluzia că timpul crește în copaci.

Nu.

Când timpul a început să se scurgă

La un moment dat, viața s-a schimbat. Responsabilitățile s-au multiplicat. Deciziile au devenit mai dificile. Zilele s-au umplut de sarcini.

O simplă treabă îmi putea strica dimineața. O vizită la biroul guvernamental s-a transformat în două, apoi în trei, cu semnături lipsă, documente greșite, cozi interminabile și o frustrare palpabilă. Între timp, lista lucrurilor pe care speram să le realizez – lucruri importante, lucruri semnificative – a rămas neschimbată.

Apoi au venit momentele care au depășit simpla disconfort:

Să-mi văd copiii crescând mai repede decât i-aș putea opri…

Realizând că au trecut ani întregi fără să-mi dau seama…

Simțind lacrimi la care nu mă așteptam, stând în holul tăcut al propriei mele case, gândindu-mă la un moment pe care nu l-aș mai putea recupera niciodată.

Viața a devenit ceva ce trebuia să controlez în loc de ceva ce trăiam. M-am trezit storcând fiecare picătură din fiecare oră, asemenea unui comandant naval care navighează un submarin în ape întunecate: cu grijă, cu nerăbdare, fără timp de odihnă, mereu în alertă maximă pentru a evita coliziunea cu ceva neașteptat.

Și pe măsură ce presiunea creștea, altceva a fost introdus în tăcere.

Dorința de relaxare.

Nu într-un mod sănătos și restaurator, ci cu acea privire pierdută, ca și cum ar spune „lasă-mă să dispar o clipă”.

Iată un videoclip.

Un sul acolo.

Un videoclip inofensiv.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Părea o eliberare... dar nu a fost.

A fost o evadare.

Și evadarea e dulce, așa cum antigelul are gust dulce pentru o pisică însetată.

Confortant la început... în tăcere otrăvitor mai târziu.

Fiecare înghițitură devorează o mică bucățică din suflet.

Simplul fapt că am încercat să ignor

La un moment dat, în acele cicluri de presiune și evadare, a trebuit să înfrunt un adevăr pe care nu voiam să-l recunosc:

Timpul pierdut nu irosește doar minute, ci și persoana care devii.

Amorțește inima.

Calmează foamea spirituală.

Erodează legătura dintre tine și Dumnezeu în moduri atât de subtile încât abia observi că se întâmplă.

Nu pentru că te revolti.

Nu pentru că alegi să păcătuiești.

Dar, din moment ce nu alegi nimic .

Neantul, repetat suficient de des, devine un fel de dușman spiritual.

Un moment biblic care rezonează în această luptă tăcută

Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă gândesc mai mult la o rugăciune simplă pe care Moise a rostit-o spre sfârșitul vieții sale:

„Învață-ne să ne numărăm zilele, ca să ne îndreptăm inima spre înțelepciune.”

Moise nu număra orele într-un calendar.

Nu calculam productivitatea și nici nu îmi stabileam obiective.

Vorbea ca un om care văzuse decenii întregi dispărând în uitare din cauza neîncrederii; timp pierdut pe care nu-l va putea recupera niciodată.

Știam ce înseamnă să vezi oameni mergând în cerc.

Știam cum e să vezi anii trecând printre distrageri, descurajare, frică, scuze și derivă spirituală.

Și știa că timpul era prea prețios, prea fragil, prea trecător pentru a fi luat cu ușurință.

Așa că s-a rugat pentru ceva dureros de sincer:

„Doamne, învață-ne să ne prețuim zilele. Învață-ne să le vedem clar. Învață-ne să trăim înainte ca ele să se termine.”

Acea rugăciune m-a însoțit ca un dulce tovarăș de-a lungul anilor.

Nu este ceva pentru care să te îngrijorezi.

Nu vreau să înnebunesc.

Dar doar ca să știu.

Să mă ajute să înțeleg că timpul nu este o posesiune, ci o garanție de încredere.

Și trusturile pot fi neglijate la fel de ușor ca câmpurile, prieteniile sau căsătoriile.

Moise a învățat pe calea cea grea. Văzuse oameni luând de la sine înțeles că ziua de mâine va veni întotdeauna. Văzuse anii dizolvându-se în praf de deșert. Și când, în cele din urmă, i-a cerut lui Dumnezeu înțelepciune, a cerut-o în limbajul timpului.

Viața interioară este întotdeauna prima care se simte neglijată.

Asta am observat la mine:

Nu mă prăbușesc brusc.

Mă desfac.

Un pic aici.

Puțin pe acolo.

O ușoară pierdere a concentrării.

O mică omisiune în rugăciune.

O scurtă digresiune de la Scriptură.

Un exces de evaziune.

Prea puțină atenție.

Lucruri mici, aproape invizibile de la sine.

Dar dacă le vei uni, vei fi țesut o frânghie suficient de puternică pentru a te distanța de Dumnezeu fără a avea vreodată intenția de a-L abandona.

Vița sufletului rareori se ofilește într-o singură zi.

Se prăbușește din cauza unor mici întârzieri, a unor mici distrageri, a unor mici „mai târziu”.

Și până când îți dai seama că spinii cresc, sunt deja adânc încurcați.

Dar există și un alt mod de a trăi

Vestea bună — și există vești bune — este că timpul poate fi recuperat.

Nu trăiesc mai repede.

Fără să încerc să fac mai multe într-o singură zi.

Nu devenind un fel de mașină de productivitate spirituală.

A folosi bine timpul înseamnă pur și simplu să alegi un scop în loc să te lași purtat de val, chiar și în lucrurile mărunte.

Înseamnă să alegi prezența în loc de zbor.

Alegeți propoziția în loc să derulați prin browser.

Alege liniștea în locul zgomotului.

Alege momente care îți hrănesc sufletul în loc să îl adormi.

Și începe la scară mică.

Întotdeauna mic.

O rugăciune sinceră șoptită înainte de a te da jos din pat.

Un verset citit încet în loc de o duzină citită repede.

O plimbare liniștită.

Un moment de recunoștință.

O după-amiază petrecută vorbind cu cineva drag în loc să dispari într-un ecran luminos.

Lucrurile mici nu par puternice până când nu realizezi că reconstruiesc ceea ce se prăbușea în tăcere.

Prin lucruri mici vindecă Dumnezeu sufletul.

Acceptă-ți orele de program

Am învățat că vinovăția nu răscumpără nimic.

Rușinea nu răscumpără nimic.

Efortul mai intens nu dă roade.

Ceea ce mântuiește timpul este, pur și simplu, întoarcerea la Dumnezeu în momentele mici.

Lasă-L să-ți călăuzească ziua.

Lăsându-l să vorbească în locuri liniștite.

Lasă-L să te învețe să-ți vezi orele nu ca pe niște poveri de gestionat, ci ca pe niște daruri de primit.

Pentru că timpul, cu toate alunecările, scurtările și surprizele sale, rămâne unul dintre cele mai generoase daruri ale lui Dumnezeu.

Nu pentru că îl controlăm, ci pentru că avem norocul să trăim în interiorul lui.

O respirație tăcută

Dacă simți că ai irosit anii, Dumnezeu îi poate răscumpăra pe cei care vor veni.

Dacă simți că obiceiurile ți-au împuținat sufletul, poți să o iei de la capăt în cel mai simplu mod.

Dacă simți că deriva a devenit un comportament obișnuit, o rugăciune șoptită îți poate schimba cursul.

Nu ai nevoie de un an nou, de un program nou sau de o personalitate nouă.

Ai nevoie doar de un nou moment:

În momentul în care spui: „Doamne, învață-mă să-mi număr zilele”.

Nu-i număra.

Prețuiește-le.

Copilăria m-a învățat cât de importantă poate fi o zi.

Viețimea de adult m-a învățat cât de repede poate dispărea.

Dar credința m-a învățat ceva și mai profund:

Timpul devine sacru atunci când încetăm să mai încercăm să-l controlăm și pur și simplu ni-l predăm lui Dumnezeu.

Orele tale de lucru nu trebuie să fie impresionante.

Nu trebuie să fie perfecți sau productivi.

Trebuie doar să le predați.

El ia chiar și fragmentele rupte – zilele de distragere a atenției, serile obositoare, momentele de regret – și lucrează cu ele. Întotdeauna a făcut-o. Întotdeauna o va face.

Dumnezeu nu pierde timpul.

Și El nu te va respinge.

Așa că respiră adânc pentru o clipă.

Privește cu compasiune la ziua care urmează.

Și fă un pas tăcut spre El.

Nu trebuie să fie mare.

Nu trebuie să fie zgomotos.

Pur și simplu trebuie să fie real.

Și asta e de ajuns.