Promisiuni din leagăn și temeri pe patul de moarte

Am fost predat lui Dumnezeu înainte să am ocazia să obiectez.

Înainte să pot vorbi.

Înainte să poți alege.

Înainte să înțeleg ce se promitea în numele meu.

Mi s-a spus că mama s-a rugat pentru mine când eram bebeluș, fără niciun sentiment de dramă sau destin, doar cu încrederea liniștită că Dumnezeu îmi poate lua viața. Nu putea ști unde o va duce acea rugăciune. Nu-și putea imagina cât de departe mă va duce de casă.

Pe vremea aceea, era o promisiune făcută din leagăn.

Ani mai târziu, avea să întâmpine frica pe patul de moarte.

Majoritatea poveștilor despre credință sunt spuse pe dos. Începem cu sensul și ne îndreptăm spre amintire. Dar atunci când le trăim înainte, credința nu pare nobilă sau clară. Se simte ca și cum ai fi fost dat în mâinile altora fără consimțământ, ca și cum ai fi în mijlocul unor decizii pe care nu le-ai luat pe deplin, dar cu care tot trebuie să trăiești.

Nu am crescut numind asta credință.

Am crescut întrebându-mă dacă era un permis.

„Credința este o încredere deplină în lucrurile nădăjduite și o siguranță deplină în lucrurile nevăzute.” – Evrei 11:1

Evrei 11 nu începe cu explicații. Începe cu acțiune. Cu oameni care acționează înainte de a înțelege costul ascultării. Credința, spune Scriptura, este substanță: ceva solid sub picioarele tale, în timp ce tot ce este înainte rămâne nevăzut.

Am văzut acest tip de credință chiar înainte să am cuvinte să o descriu.

Tatăl meu ne-a vândut ferma din Ohio – tot ce ne era familiar, tot ce ne era înrădăcinat în viețile noastre – și s-a mutat cu familia noastră în Missouri ca să o luăm de la capăt. Nu existau garanții care să ne aștepte acolo. Nicio plasă de siguranță. Doar convingerea că sosise momentul.

Acest tip de credință nu se anunță de la sine.

Încărcați camioane.

Împachetați cutiile.

Pleci știind că s-ar putea să greșești, dar crezând că trebuie să asculți oricum.

La fermă, credința părea ceva obișnuit. Era repetitivă. Aproape plictisitoare.

Ai plantat când calendarul spunea că ar trebui să plantezi.

Ai așteptat când terenul nu era gata.

Ai avut încredere în Dumnezeu prin ploaie și soare, pentru că nu puteai face nimic altceva.

Nimeni nu a numit-o credință.

Era pur și simplu viața.

Însă Evrei 11 este plin de oameni de genul acesta: bărbați și femei care au acționat ca și cum Dumnezeu ar fi spus adevărul înainte de a avea vreo dovadă că acesta se va întâmpla. Au acționat. Au așteptat. Au ascultat. Nu pentru că rezultatele erau garantate, ci pentru că ascultarea conta mai mult decât certitudinea.

Credința avea sens pentru mine când recoltele depindeau de ploaie.

Avea mult mai puțin sens când stăteam întins pe jos.

S-a auzit o împușcătură.

Un glonț de calibru 224 m-a străpuns chiar sub piept.

Nu a existat niciun curaj în acel moment.

Nu există o predare tăcută.

Nu există o propoziție compusă.

Era frică.

Brut.

Fizic.

Copleșitor.

Frica nu este poetică. Nu cere permisiunea. Îți inundă fiecare colț al minții și nu lasă loc pentru teologie.

Ceea ce îmi amintesc cel mai mult nu este curajul.

E tatăl meu stând lângă mine, cu tuburile conectate, cu sângele curgând, aplecându-se și rostind cuvinte care încă îmi apasă greu pe piept:

„Fiule, te-am pregătit pentru această zi toată viața.”

Nu știa dacă voi trăi.

Nici eu.

În acel moment, credința nu părea a fi o convingere.

Mă simțeam ca și cum aș fi fost prins în ceva mai mare decât înțelegerea mea, fie că voiam sau nu.

Evrei 11 nu spune niciodată că credința elimină frica.

Arată oameni acționând prin intermediul ei.

Uneori, credința pare decisivă.

Uneori se simte ca o supraviețuire.

Ani mai târziu, credința mi-a cerut ceva diferit.

Nu rezistență, ci capitulare.

O relație de cinci ani s-a încheiat. Nu din cauza trădării. Nu din cauza dramei. Ci pentru că ne-am dat seama că drumurile noastre spirituale nu erau aliniate.

Un astfel de final nu explodează.

Se estompează.

Niciun personaj negativ.

Nu țipa.

Doar recunoașterea lentă a faptului că iubirea singură nu poate conduce doi oameni în direcții opuse.

Întrebarea care a urmat a persistat mai mult decât relația în sine:

Iau ce vreau sau am încredere că Dumnezeu are pregătit altceva?

Evrei 11 numește aceasta ascultare fără răsplată. Plecarea fără să știi unde te duci. Alegerea credinței nu pentru că te simți în siguranță, ci pentru că neascultarea pare mai grea.

Credința nu înseamnă întotdeauna să faci un pas înainte.

Uneori înseamnă a renunța.

Și apoi, pe neașteptate, credința a devenit o invitație.

Întâlnirea cu femeia care avea să-mi devină soție nu era o certitudine. Îmi aducea greutate. Responsabilități. Întrebări la care nu puteam răspunde.

Ai avea suficientă încredere în Dumnezeu încât să mă urmezi în necunoscut?

La nivel mondial.

În culturi necunoscute.

Fără limbaj.

Fără sprijinul familiei.

Fără nicio garanție că ar putea oferi tot ceea ce se așteaptă de la un soț.

Nu știam cum vom trăi.

Nu știam cum vom întemeia o familie.

Nu știam cum îmi voi acoperi toate nevoile.

Asta e tot ce știam:

Hristos a pregătit-o și ne-a cerut să o parcurgem.

Aici devine stânjenitor Evrei 11.

Pentru că credința nu este admirație.

Este mișcare.

„Prin credință a ascultat Avraam și a plecat fără să știe încotro se duce.” – Evrei 11:8

Nu există nicio hartă.

Fără program

Nu există nicio dovadă.

Numai ascultare.

Deci, ce este credința?

Nu este vorba de încredere în rezultate.

Nu este o certitudine emoțională.

Nu e curaj.

Credința înseamnă să ai încredere în caracterul lui Dumnezeu atunci când viitorul este ilizibil.

Înseamnă să alegi ascultarea fără claritate.

Mișcare fără vizibilitate.

A renunța fără explicații.

Credința trăiește între promisiunile leagănului și temerile patului de moarte.

Spațiul acela este inconfortabil.

Singuratic.

Adesea înțeles greșit.

Dar exact acolo a lucrat Dumnezeu dintotdeauna.

Evrei 11 se încheie într-un mod care pare aproape nedrept. După toată ascultarea, tot sacrificiul, toată mișcarea, se spune că ei nu au primit făgăduința.

Nu încă.

S-a pregătit ceva mai bun.

Credința nu cere o rezolvare imediată.

El așteaptă

În tăcere.

Încăpățânat.

Cu credință.

Dacă te afli în acel spațiu, între ceea ce a spus Dumnezeu și ceea ce poți vedea, nu eșuezi.

Nu ești în urmă.

Nu ești slab

Tu ești exact acolo unde trăiește credința.

Și Hristos este și el acolo.

Nu îți cer să înțelegi.

Nu îți cer să te simți curajos.

Îți cer doar să ai suficientă încredere în El pentru a face următorul pas.