CÂND RECUNOȘTINȚA ÎȘI GĂSEȘTE ADEVĂRATA CASĂ

O anumită liniște se lasă peste centrul-nord al statului Missouri când combinele de recoltat se opresc din lucru pentru sezon. Nu e nimic dramatic. Nu e ceva ce ai observa dacă nu ai fi obișnuit cu ritmul vieții la țară. Dar după luni de zgomot, transpirație și zile lungi, lumea respiră în sfârșit. Praful se așterne, silozurile sunt pline - sau uneori nu - și familiile încep să se gândească să se reunească.

Oamenii au condus kilometri întregi în ziua aceea. Kilometri după kilometri de drumuri de pământ, farurile reflectându-se pe suprafețele denivelate, mâncarea învelită în prosoape ca să se încălzească.

Nu era nimic fermecător în ea. Doar cizme afară, aerul rece care pătrundea înăuntru odată cu fiecare sosire și o casă care părea mult prea mică pentru numărul de oameni care respirau înăuntru.

Nu aveam icoane pe pereți. Niciun sfânt protector pe care să-l onoarem. Nicio lumânare aprinsă în memoria cuiva care trecuse în neființă. Nu ne închinam la îngeri și nu ne imaginam figuri sacre plutind lângă tavan. Aceste idei nu făceau parte din lumea noastră. Scripturile ne modelaseră în tăcere, într-un mod simplu. Și astfel, exista un sentiment - o certitudine fermă, tacită - că prezența invizibilă din acea casă nu era un sfânt, un înger sau un simbol.

Era Dumnezeu. Numai El. Și asta era de ajuns.

Nimeni nu a anunțat-o. Nimeni nu a făcut mare caz din asta. Dar când ne-am așezat în jurul acelei mese vechi de lemn și cineva a început să-și exprime recunoștința, o căldură a umplut camera, o căldură care nu avea nicio legătură cu soba. Recunoștința s-a răspândit prin conversație ca o scânteie rapidă în grâul uscat: strălucitoare, rapidă și vibrantă. Nu a fost o reacție emoțională exagerată. A fost o recunoaștere. Știam cine merita mulțumirile.

Ani mai târziu, în Serbia, am simțit ceva familiar, dar într-un mod diferit. Familii adunate. Mâncare pregătită cu grijă. Povești spuse în mod repetat. Exista aceeași dorință de a onora, de a-și aminti, de a recunoaște. Această dorință este universală. Ființele umane din întreaga lume tânjesc după ceva dincolo de ele însele, mai ales atunci când viața a fost dificilă, iar istoria mai grea decât poate suporta orice generație individuală.

Dar cu cât petreceam mai mult timp acolo, cu atât îmi dădeam seama de ceva ce nu puteam ignora. În multe case, recunoștința nu este exaltată, ci mai degrabă deviată. Către un sfânt al familiei. Către o icoană. Către un mediator care nu și-a asumat niciodată rolul pe care oamenii i-l atribuie. Către cineva care a trăit odată o viață de credință, dar care, conform Scripturilor înseși, nu este cel care aude rugăciunile, primește recunoștință sau protejează sufletele.

Această diferență contează. Mai mult decât își dau seama oamenii.

În Biblie, ori de câte ori cineva încerca să onoreze o creatură, cerul îl corecta imediat. Ioan s-a prosternat înaintea unui înger, iar îngerul l-a împiedicat. Corneliu s-a plecat înaintea lui Petru, iar Petru l-a ridicat de la pământ. În Listra, când oamenii au încercat să se închine lui Pavel și Barnaba, apostolii le-au rupt hainele în semn de doliu. Cartea Apocalipsa descrie îngeri care au refuzat categoric să li se închine.

Mesajul este consecvent de la Geneza la Apocalipsa:

Ființele create, oricât de credincioase ar fi, nu ar trebui niciodată să primească recunoștință, respect sau onoare spirituală. Doar Dumnezeu merită asta.

Nu este dur. Este protector. Dumnezeu știe cât de repede trece inima omului de la a-și aminti de El la a exalta ceea ce putem vedea, poseda sau moșteni. Tradițiile slave, ca întruniri culturale, pot evoca amintiri frumoase. Dar când devin momente de recunoștință spirituală față de un sfânt, ele depășesc o linie biblică. Iar Scripturile nu îndulcesc această linie. O trasează clar.

Între timp, înapoi în Missouri, nimeni nu a trebuit să ne explice nimic. Nu puteam cita o duzină de versete ca să dovedim asta. Eram fermieri. Nu eram teologi. Dar când ne adunam, recunoștința noastră era concentrată asupra tronului lui Dumnezeu, nu pentru că eram înțelepți, ci pentru că Duhul ne învățase ceva simplu: Cel care ne-a susținut prin furtuni, secetă, datorii și sezoane lungi nu a trăit într-o pictură sau o poveste. El a trăit.

Acest adevăr nu se schimbă odată cu geografia.

Belgradul nu este scutit.

Leskovac nu este scutit.

Nu era nimic special la o fermă din Missouri.

Dumnezeu este pur și simplu Dumnezeu.

Și când recunoștința se revarsă către o altă persoană, chiar și cu intenții bune, chiar și în afara tradiției, ceva se schimbă în suflet. Focusul devine încețoșat. Aprecierea este deviată. Onoarea se estompează. Și inima începe să privească în lateral în loc să privească în sus.

Dar când recunoștința se întoarce către Cel care te-a creat, te vede, te susține, te iartă și merge alături de tine, claritatea se întoarce. Pacea se întoarce. Închinarea se întoarce. Sufletul se îndreaptă. Atmosfera pare diferită. Spiritul din tine respiră mai ușor. Ceva se aliniază.

Acesta este adevărul pe care am venit să-l spun, nu ca un predicator care ține o predică, ci ca un om care a văzut ambele lumi și a trăit suficient de mult pentru a cunoaște diferența:

Sfinții te pot inspira, dar nu te pot proteja.

Te pot încuraja, dar nu pot media în numele tău.

Ni-i putem aminti, dar nu le putem mulțumi pentru viață.

Recunoștința aparține numai lui Dumnezeu.

Și când Îi predai totul Lui, toate celelalte se așază la locul lor.

Așadar, de Ziua Recunoștinței, fie că ești în Missouri, Serbia sau oriunde altundeva, creează-ți propria tradiție. Nu una legată de icoane sau obiceiuri moștenite care confundă afecțiunea cu închinarea, ci una în care orice altceva se estompează pentru o clipă și Dumnezeu devine singura ființă pe care o vezi. Lasă lumea să se liniștească. Lasă greutatea tradiției să se ridice. Lasă sfinții să dispară din mintea ta.

Și privește-o direct.

Nu pentru cineva care nu te poate auzi.

Nu pentru cineva care refuză să se închine.

Nu e o poveste reconfortantă, dar nici nu te poate salva.

Întoarce-te către Dumnezeul care a fost cu tine prin toate furtunile, prin toate pierderile, prin toți anii care nu au mers așa cum te-ai așteptat.

Ia-ți un moment, chiar acum, să mulțumești.

Nu ai nevoie de un an perfect pentru asta.

Nu ai nevoie de o masă perfectă, de o familie perfectă sau de un sentiment perfect.

Ai nevoie doar de un moment de sinceritate.

Pentru că oriunde te-ai afla astăzi, plin sau gol, puternic sau obosit, înconjurat sau singur,

—Încă poți găsi ceva pentru care să-i mulțumești lui Dumnezeu . Și când o vei face, recunoștința va crește în inima ta ca în acele bucătării din Missouri, ca în casele sârbești, ca peste tot unde oamenii privesc spre Cel care îi aude cu adevărat.

Fă din asta o tradiție.

Fă-L pe El în centrul atenției tale.

Și lasă-ți recunoștința să se înalțe în singurul loc unde îi este locul.